Inceputul...

In urma cu cateva zile un bun prieten si coleg de serviciu mi-a trimis un link catre o adresa de blog. Curiozitatea m-a facut sa deschid adresa si sa citesc ceea ce a scris el. M-am intalnit in cursul aceleasi zile cu el si am discutat pe marginea textului si despre cum a reusit sa-si faca blog; el mi-a zis: "Simplu. Am dat cautare pe Google!" Nu am avut curajul sau mai binezis bunavointa sa intru pana acum... Si acum... iata-ma! Mi-am facut blog. Sunt mare blogger!!!... Am mai intrat pana acum si am mai spicuit cate ceva de pe blogurile unor oameni care au intr-adevar ceva de spus. Nu vreau sa dau nume. Nu are rost. Poate, la fel ca si mine, multi dintre voi ati facut acelasi lucru, si poate multora dintre voi li s-a parut la inceput, asa cum mi se pare si mie, ca scriu aceste cuvinte degeaba, ca vorbesc singur ca un nebun care nu mai are de impartasit nimic cu nimeni si vrea sa tina totul pentru el; vorbeste cu sine insusi. Dar poate, se va gasi cineva care v-a citi aceste randuri si v-a lasa un comentariu despre acest text de inceput al unui incepator in ale gandurilor insirate pe net si poate imi voi face priteni noi si voi dezvolta noi relatii.
Ce frumos ar fi ca oamenii sa se intalneasca undeva intr-un parc si sa discute toate aceste subiecte ce se insira pe pagini electronice, prin viu grai... Ce frumos ar fi sa se lege noi prietenii fata in fata... Ce frumos ar fi...
Lumea de azi isi desfasoara viata intr-o viteza fantastica. Nimeni nu mai are timp de nimic. Nici macar de noi insine nu mai avem timp. Toti depindem de ceva. Toti ne grabim catre undeva. Unde ne grabim???
E pentru prima data cand imi scriu gandurile pe o pagina care poate va fi citita de milioane de oameni, sau poate nu va fi citita de nimeni. Pentru cei care o citesc imi cer scuze de greselile gramaticale sau de exprimare pe care le-am comis; am emotii. E omenesc sa ai emotii, nu?
Cam atat pentru astazi. Ma intorc la munca. Istovitoarea munca ce ne stoarce de puteri si de sperante. Chinuitoarea munca ce ne face sa mai trecem peste inca o zi fara sa ne dam seama ca imbatranim. Munca ce nu ne asigura niciun viitor, dar noi continuam sa ii fim fideli, consecventi. Munca ce ne inrobeste si ne rupe de realitate. Asta e valabil doar pentru unii dintre noi, sau, as indrazni eu sa spun, pentru marea majoritate a unora dintre noi...
Ne mai vedem pe blog. Va pup.